Lumea de poveste de la Schitul Colțul Chiliilor

 

Cu un fluierat vesel trenul particular Brașov – Zărnești intră în micuța gară Zărnești. Sun și vine în grabă un taxi care mă duce până la indicatorul spre Schitul Colțul Chiliilor. Dacă mașina e mai înaltă și taximetristul în toane bune, te duce încă 300 m mai sus pe drumul pietruit până la saivan. Dacă nu, cobori la șosea și începi urcușul voinicește, cum am făcut și eu.

Am urcat până la saivan în urale de căței fericiți că întâlnesc turiști. În locul acesta câinii sunt prietenoși, deși au oi de păzit, nu se reped niciodată la oameni, cel puțin eu am avut parte de fiecare dată de o primire entuziasmată în fluturări de cozi pufoase. 

Puțin mai în față este prima troiță din cele trei cu indicator spre Schitul Colțul Chiliilor. Aici panta este cam abruptă, simți repede efortul urcușului. Îmi continui drumul prin pădure, urmând cărarea principală chiar dacă uneori se mai ramifică, țin cursul drept. Ajung la a doua troiță, fac închinăciunea cuvenită și îmi continui drumul. De aici devine mai ușor, cărarea e aproape la drum plat, greul a trecut. 

Este umbră și plăcut, nu m-am întâlnit niciodată cu animale sălbatice deși zona se bucură de prezența mistreților și a râșilor. Urșii și lupii își fac rar apariția, și doar iarna. Când am ajuns la a treia troiță mulțumesc Domnului pentru că schitul este imediat după troiță. 

Trec de portalul împărătesc de lemn și mai urc puțin până la biserica de lemn și clădirile mânăstirii (casa de oaspeți, bucătăria și chilii). Pe lângă foișorul de lemn care este altarul de vară și pe lângă toacă și clopotiniță o cărare discretă urcă în dreapta spre biserica din grotă.

Mai întâi am poposit pe bolovanii acoperiți cu mușchi din pădure. Aici am simțit o atmosferă de basm. Bolovanii par să fi fost aruncați din munte de uriași care s-au luptat demult pe aici. Se simte o atmosferă ca de poveste, am impresia că am pășit printr-un portal nevăzut într-o lume magică. Mă aștept în orice clipă ca după un bolovan sau pom să se ivească capul drăgălaș al vreunui spiriduș. Aici timpul s-a oprit și veșnicia își desfășoară aripile. Pietrele strălucesc alb, fantomatic. Numeroase specii de păsări își înalță cântul spre cer.

O cărare cu trepte de lemn își croiește drum în sus, spre misterul întâlnirii cu truditorii întru Hristos care au viețuit demult în grota de pe munte.

Pe cărare este o coloana de piatră care pare să se sprijine doar puțin de munte prin voia ei și mult prin voia lui Dumnezeu. După ce trec pe la troița Sfintei Cuvioase Parascheva ajung în fața ușilor de lemn ale capelei Sfintei Parascheva. Cu dragoste și smerenie mă apropii și intru în capelă. La intrare grota este descoperită în partea de sus. Ridic privirea și mă minunez și aduc laudă lui Dumnezeu pentru măiestria cu care mari bucăți de piatră de forme diferite se sprijină una pe alta într-un desăvârșit echilibru divin. Steiuri de piatră par să stea sprijinite doar într-un colț unele de altele.

Te aștepți ca pietrele grele să se prăbușească după felul în care stau in precar echilibru, dar totuși grația divină le ține la locul lor, să le admirăm perfecțiunea, spre bucurarea inimii și smerirea minții.

În grotă este rece, cam 10 grade, pereții de piatră sunt acoperiți de icoane și de candele. În spate este altarul și în penumbră se zăresc alte icoane. Creștini pioși aduc icoane, lumânări, se roagă, aprind candelele înrourate de apa care picură din tavan. Locul are acea simplitate, smerenie și sfințenie specifică primelor biserici creștine din grote.

Ma rog aici la Sfânta Parascheva pentru sănătate. Pe toată durata șederii mele în apropierea schitului am venit deseori aici, în căutare de răcorire sufletească.

În luna iunie 2021 mi-am pus cortul lângă pădure și am plecat abia în septembrie. Singurele făpturi care mi-au vizitat cortul au fost câinii de la mânăstire care mă păzeau cu dragoste frățească noaptea și câțiva șoricei de pădure (pâșu de pădure) care și-au făcut culcuș în cortul meu când am fost plecată. Nu am stat la cort continuu, mai veneam, mai plecam. Cortul și lucrurile mele au rămas pe loc 3 luni, fără probleme.

Într-o seară frumoasă de vară eram deja în cort și îmi spuneam rugăciunea. Brusc am avut o senzație că pe deasupra trece un stol de îngeri. Păreau grăbiți și hotărâți și o șoaptă mică mi-a vestit că se duc să restaureze binele în lume. Atunci am știut că totul va fi bine, în ciuda teribilelor vești de la noi și din lume în perioada aceasta tulbure în care conducătorii par să fi uitat de legea omenească și de legea dumnezeiască și își fac doar voia lor.

La schitul cu un stareț (părintele Emilian) și un călugăr (ieromonah Nicodim) – Dumnezeu să îi țină sănătoși și în putere! – viața se desfășoară molcom și în pace. Muncă multă la mânăstire și pe pajiște -  cosit, îngrijit animalele, pregătirile pentru iarnă, slujbele și îndrumarea credincioșilor sosiți pentru sfat duhovnicesc.

Ava Nicodim are zilnic grijă de văcuță și de vițelul ei, de măgărușul Iancu, de cei doi câini Leia și Dante, de pisici, găini și de cei 3 căței ciobănești dintre care a mai rămas doar unul. Ceilalti doi, din curiozitate, au luat calea codrului și pierduți au fost, probabil capturați și duși în lanț.

În iunie am primit permisiunea să îmi pun cortul mai departe de mânăstire, l-am pus la umbra pădurii. Dimineața mă duceam la izvor și mă spălam cu apa rece care mă înviora pe loc. Urcam înapoi la cort pentru rugăciune și micul dejun cu cereale. Niciodată nu m-am simțit atât de prosperă. Aveam o sacoșă cu nuci și cereale și mă minunam câtă mancare am și ce timp lung o să îmi ia să o consum. Erau zile în care mă săturam doar cu apă și rugăciune. Nu am simțit niciodată senzație de foame cât am fost în cortul meu de la pădure. Atunci am înțeles ce spunea Domnul Iisus, că omul nu se hrănește doar cu pâine ci și cu cuvântul lui Dumnezeu.

E o mare bucurie pentru suflet, minte și inimă ca, după o noapte înstelată petrecută în cortul subțire, cu pavăză de la Dumnezeu să mă trezesc pentru o nouă zi, să ies din cort și prima dată să îmi odihnesc ochii pe crestele Pietrei Craiului care strălucește în soarele dimineții. Parcă Dumnezeu șade pe tronul de piatră al muntelui și ne privește cu dragoste pe toți. Aici am simțit puternic și constant prezența lui Dumnezeu. Tot locul este plin de El. Știu că Dumnezeu este peste tot, dar aici la schitul de pe munte am reușit să mă conectez la frecvența divină fără nicio piedică.

Turiști care urcă spre Piatra Craiului, mulți doar până la refugiul Diana, se opresc la mânăstire pentru o vorbă cu părintele stareț și apoi își continuă drumul, cu binecuvântarea bunului părinte.

Am dus apă văcuței și măgărușului. Atunci am văzut prima dată cum bea apă vaca. Cu mișcări delicate a sorbit fără niciun zgomot toată apa din căldare în 10 secunde. Pur și simplu vedeam cum scade nivelul apei din căldăre, fără zgomot și fără ca apa să se tulbure. Parcă nici nu își mișca boticul.

Măgărușul Iancu, vedeta turiștilor (are milioane de poze) este la fel de binecrescut. Bea și mânâncă cu mare delicatețe, este desăvârșit în maniere. Doar când îl cuprinde dorul de mamă sau teama de singurătate își avântă glasul  și își descarcă inima în strigăte cutremurătoare. Apoi se liniștește și se reapucă de păscut. L-am răsfățat cu stafide pe care la început le-a mirosit suspicios și apoi după ce s-a lămurit că sunt bune, nu se mai oprea din mâncat. Tot delicat, câte 5-6 stafide odată, cu boticul catifelat în palma mea.

În primele zile am văzut o căprioară pe pajiște și un iepure. Pajiștea era acoperită cu bujori galbeni de munte și cu alte flori. Înotam într-o mare de flori până la cort și înapoi.

De 2-3 ori am participat la privegherea de noapte, la 4 dimineața. La ora aceasta binecuvântată cerul strălucește de stele ca un covor cu nestemate. Liniștea nopții e punctată de strigătul bufniței și de alte păsări de noapte pe care nu le identific după strigăt.

Câinii mânăstirii, mai ales Leia și Dante mă întâmpină fericiți la ieșirea din cort și mă conduc până la biserică. O oră mai târziu tot lângă biserică îi găsesc, și mă însoțesc la cort.

Pe timpul zilei mai sunt două slujbe, de la 17 la 18 și de la 18.30 la 20 – utrenia și vecernia. Am fost mai des la biserică în vara aceasta decât am fost în toată viața mea. Am prins drag repede de pacea și dragostea de Dumnezeu care se simte în fiecare gest și în fiecare vorbă. Departe de tumultul vieții de la oraș aici s-a statornicit liniștea și comuniunea cu Dumnezeu. Simt aici că am tot ce mi-aș putea dori vreodată.

O dată părintele mi-a permis să ajut la strană, să citesc. Am simțit-o atunci atât de aproape pe Maica Domnului că mi-au dat lacrimile. E atât de multă dragoste în prezența preacuratei, binecuvântatei de Dumnezeu Născătoare Maria Fecioara!

Nu mai am griji în minte. După atatea slujbe la biserică și rugăciuni mintea mea e plină și deapănă doar „Slavă Ție, Doamne, slavă Ție”   „Împărate ceresc...”  „Cuvine-se să te fericim, preasfântă Născătoare de Dumnezeu...”

Pentru o vreme binecuvântată am lepădat grija cea lumească. Sufletul meu s-a lipit de Dumnezeu la schitul Colțul Chiliilor.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate și între oameni bună-nvoire!