Batore, sărace






După un an de amânări am ajuns, în sfârşit, datorită entuziasmului Ralucăi şi la adăpostul pentru cai abandonaţi de la Tei Toboc despre care citisem pe net.
Acolo am găsit oameni sufletişti, unii angajaţi, alţii voluntari care îngrijesc caii cu multă dragoste în ciuda tuturor dificultăţilor materiale cu care se confruntă.
Trebuie să vii acolo, să vezi cu ochii tăi, să simţi, să atingi, să auzi poveştile cailor. Caii sunt animale foarte speciale, au un mod anume de a se conecta instantaneu la inima ta. Stai lângă ei câteva minute, îi mângâi şi ai senzaţia că le poţi întelege limbajul. Nu trebuie să întrebi, să ştii prea multe pentru ca să îţi dai seama că un anumit fel de fornăit înseamnă “mulţumesc”.
Am ajuns cu mijloacele de transport în comun, cu o sacoşă de mere pe care caii le-au mâncat cu multă plăcere. Imediat ce dădeam să plec de lângă unul din ei ca să mă duc la următorul, mă chemau înapoi cu sunete foarte convingătoare şi îmi era perfect clar că mai vor mere dulci şi zemoase.
În special doi dintre ei, prin suferinţa lor m-au impresionat: Bator şi Prinţesa. Bator, rănit grav la copita stângă din spate, Prinţesa la copita din faţă. Îngrijitorii le acordă toată atenţia de care au nevoie, există şi un medic veterinar care vine deseori pe acolo. Voluntarii participă şi ei la aplicarea tratamentului, curăţarea rănilor şi schimbarea bandajului. Din păcate, medicamentele sunt puţine, se descurcă cum pot. Dar bieţii cai răniţi la copită vor fi dificil de salvat, ca să fiu exactă, au nevoie de un miracol. Pentru o copită durează mult până să crească la loc, şi în timpul acesta calul nu se poate sprijini pe piciorul respectiv. Caii nu pot sta culcaţi decât foarte puţin timp, cam 2 ore în 2 zile, în rest, stau în picioare şi nu sunt făcuţi să se poată sprijini în 3 picioare, dacă unul e beteag, şi celelalte picioare care susţin greutatea suplimentară se deformează.
Suferă teribil din această cauză şi se discută posibilitatea de a le scurta suferinţa prin eutanasie, dacă nu se găseşte o soluţie rapidă pentru copitele rănite.
Dacă îmi aduc bine aminte, la televizor am văzut odată cum reparau copita unui cal cu răşină epoxidică, dacă nu mă înşeală memoria. Aş vrea să fie posibilă o astfel de soluţie şi pentru Bator şi Prinţesa. Au atât de multă dragoste de dăruit, o atât de mare dorinţă de a trăi, mânâncă, sunt ascultători la tratamente, în ciuda durerii.
Am stat 3 ore acolo, dar simt că mi s-au lipit de suflet. E ca în povestea cu laponul şi renul său, “simţeam ca şi cum sufletele noastre se suprapun”
Dincolo de sunetele specifice prin care comunică ei, ai senzaţia că vorbesc de la inimă la inimă cu tine, auzi cu sufletul şoaptele lor. Au poveşti de spus, poveşti despre libertate şi despre iubire necondiţionată.
Au nevoie de noi, de ceea ce le putem oferi, cu puterile noastre. Au nevoie de morcovi, ovăz, medicamente, pansamente, dezinfectante dar şi de dragoste, compasiune, înţelegere. Fiecare om care ajunge la ei poate contribui la alinarea suferinţelor lor.
Bator şi Prinţesa au nevoie de hamuri care să îi susţină, să nu se mai sprijine în picioarele rănite. Şi poate, cineva care citeşte aceste rânduri cunoaşte o soluţie pentru copitele retezate. Sunt retezate până la ţesuturi, care supurează. E la fel de dureros ca o unghie ruptă din carne pe care trebuie să calci. Numai că suprafaţa dureroasă e mult mai mare.
În grajduri sunt ţinuţi toată ziua caii bolnavi sau cu probleme de comportament. Pe pajişte sunt aproape 20 de cai sănătoşi, bine îngrijiţi care sunt seara aduşi la grajd pentru somn.
Au avut şi ei probleme, dar le-au depăşit. Acum se bucură de fiecare zi de păscut pe pajiştea de la Tei Toboc.
Am fost de faţă seara când i-au scos de pe teren şi i-au direcţionat spre grajduri, pentru somnul de noapte. Stăteam lângă poartă pentru ca ei să o ia in direcţia corectă. Când au început să iasă, nu va pot descrie în cuvinte sentimentul de a fi lângă o herghelie care aleargă... Cai frumoşi, sănătoşi, cu o energie incredibilă, indescriptibilă, pe “copite luau în fugă faţa negrului pământ...” era un sentiment, ca în vremuri de demult când omul şi calul călătoreau împreună.
Adăpostul de la Tei Toboc a cunoscut multe poveşti, poveşti frumoase despre vindecare, salvare şi speranţă la care îşi aduc contribuţia oameni cu suflet mare, sponsori, angajaţi şi voluntari şi poveşti triste, când unii dintre cai nu mai pot fi salvaţi. Ajung aici cai maltrataţi crunt, dar care din fericire aici găsesc ocrotire, îngrijire şi alinare. Învaţă să creadă din nou în oameni, în faptul că nu toţi sunt ca foştii lor stăpâni. Ei ar putea fi o pledoarie vie pentru rasa umană, care, chiar dacă are reprezentanţi de o cruzime malefică are şi oameni cu suflet de îngeri, gata să le dea o mână de ajutor şi dragoste cât cuprinde.
Trăim acum, aproape de sfârşitul unei ere cosmice vremuri de intensă schimbare în energia pământului. Vremuri în care, aşa cum se spune în “Profeţiile de la Celestine” începem să simţim că suntem o unitate cu tot ce există pe această planetă, cu planeta însăşi. Suntem o parte a întregului şi nu ne mai putem ignora multă vreme rolul divin, acela de a acţiona cu dragoste şi compasiune deopotrivă faţă de semenii noştri umani şi faţă de semenii noştri necuvântători.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Atractie si respingere

Termoterapie, reflexoterapie si genunchi vindecati repede si fara durere

Speologi in actiune