marți, 31 iulie 2012

Ghetarul Scarisoara


30 iulie 2012
Dupa o noua trezire matinala am inceput inca o tura in Apuseni. De data asta spre Pestera Poarta lui Ionele si Scarisoara. Dupa 4,5 km de mers pe jos am ajuns la Poarta lui Ionele la timp sa intru cu grupul si ghidul in pestera. 

 Pestera este langa firul apei, inconjurata de brazi. E foarte frumos aici.
Ghidul, un tip foarte amuzant ne-a condus prin pestera lunga de 131 m. Peste tot sunt pasarele de metal iar drumul ne era luminat de lanterna uriasa a ghidului. 
Ne spune ca numele i se trage de la un haiduc, Ionele, care isi petrecea verile in munti si iernile la pestera aceasta ca sa fie mai aproape de sat si sa isi poata procura hrana. Pestera are o deschidere impresionanta dar este saraca in stalactite si stalagmite. Doar cateva stalactite se vad atarnand de tavan. 
 

Pe tavan sunt si cativa lilieci, picaturi de apa picura din tavan iar ghidul ne spune cu umor – liliecii sunt sus si tocmai scuipa pe noi.
Pestera a fost descoperita in 1921 de Emil Racovita dar satenii o cunosteau si o foloseau de multa vreme ca sursa de apa, aici apa izvoraste din Izbucul Zgurasti si formeaza un lac interior. Deasupra satului se gaseste satul Mununa, spune ghidul si in sat nu era apa si lumea cobora pe langa stanci, 20 m diferenta de nivel pana la gura pesterii si lua apa. Pestera se continua in sus dar este inaccesibila vizitatorilor, pentru ca in partea a doua a pesterii traieste o specie rara de liliac. Doar cercetatorii au voie mai departe pe scara suspendata la care ma uit cu jind.
O imagine foarte frumoasa a pesterii in care se revarsa apa se poate vedea pe coperta revistei Lumea pesterilor, nr. 1 vol. 2 an 2005, fotografie realizata de Camelia Balutescu realizata la scoala de initiere in fotografia in subteran, Poarta lui Ionele cu apa

 
Vizitarea pesterii se sfarseste repede, cobor impreuna cu ceilalti turisti si ma alatur unei familii din Constanta care merge cu masina la Ghetarul de la Scarisoara, urmatoarea oprire pe harta de azi. Sunt 18 km pe drumul asfaltat asa ca socializez repede cu un aceasta familie care ma ia cu ei iar eu in schimb le povestesc despre pesterile pe care le-am explorat cu speologii de la SNS pana acum. La Scarisoara la intrare este o poarta electronica, accesul se face datorita codului de bare de la bilet. Dezavantajul este ca daca iesi sa iti mai aduci ceva haine nu mai poti intra la loc pentru ca sistemul nu permite folosirea aceluiasi bilet de doua ori. Scrie pe peretele de la intrare ca temperatura este intre -14 si +5 grade dar in medie de -2 grade, deci este nevoie de haine groase. Am vazut intrand si persoane cu bebelusi care nu erau foarte gros imbracati. 
 Coboram treptele de metal, insasi coborarea este interesanta pe scarile ce par nesfarsite. 



Avenul se vede spectaculos de sus, si inca si mai spectaculos daca privesti de jos in sus dupa ce ajungi la baza scarilor. Langa trepte este un morman de zapada. 

Ne intampina un aer glaciar. Ma desfat cu senzatia de rece intr-o zi calda de vara. La Bucuresti este inca cod galben de canicula.

 La Biserica gheata se desfasoara in toata splendoarea ei




Aici temperatura este de 1 grad la gura pesterii, sub zero grade la ghetar.

 Am incalcat putin regulile si am intrat inaintea grupului cu ghidul - accesul pe poarta functiona.  

Si asa am avut timp suficient sa fotografiez si sa filmez pe indelete minunile din ghetar. 

Nici dupa ce au plecat turistii si ghidul nu ma lasam dusa din paradisul de gheata. Am mai stat sa ma bucur de frig si de priveliste pana mi-au inghetat mainile si mi-am pus manusi. Aveam si nasul rece, ca iarna. 
Formatiunea de gheata este numita botul de rechin, eu zic ca e un bot de morsa. 

 
Fetita vecinilor mei de la camping imi zice ca ei i se pare ca pare sa fie Maica Domnului cu Pruncul. Acum si mie mi se pare ca e asa, depinde din ce unghi privesti.

 Au aparut si 3 cercetatori sa ia probe din gheata, unul dintre ei avea echipamentul speologic, inclusiv coarda pe care sa coboare in rezervatia mare. M-am bucurat ca i-am vazut la lucru. 
 In aven exista o flora sporadica


 Apoi a venit si celalalt grup de turisti si am iesit. Am intrat in vorba cu o localnica care vindea obiecte de lemn la masa pe drum, impreuna cu nepotica. Tusa Iulia mi-a povestit despre faptul ca tinerii nu mai invata mestesugurile, tot ce se produce este facut de batrani de 70-87 de ani. Au la vanzare tulnice, un fel de corn de suflat. Imi arata cum se sufla in ele, se pun la coltul gurii – daca incerci sa sufli in ele ca in trompeta, prin centrul gurii nu scot sunete. Imi spune ca tulnice se fac si la comanda si au 2,20 m si pot fi cantate melodii la ele. Numai tulnicele mari produc melodii, cele mici doar sunete separate. 
Ma opresc pentru o placinta cu afine 

 si apoi imi continui drumul prin padure pentru ca
 vad un indicator spre Arieseni, tusa Iulia imi explica ca daca merg prin padure in aproximativ o ora ajung in Garda seaca si de acolo in centrul comunei Garda. Imi convine, drumul e mult mai scurt asa, si a iesit si soarele asa ca prefer padurea, desi initial ma gandisem sa merg pe drumul de 9 km inapoi si sa fac fotografii. O iau asadar prin padure, dupa indicatorul triunghi rosu cu margine alba. La un moment dat pierd indicatorul, ies din padure pe deal, vad niste case, gasesc un localnic care isi aduna fanul si care imi arata unde este urmatorul marcaj asa ca regasesc drumul. 

De data asta sunt mai atenta la marcaje pentru ca sunt inselatoare cararile aici, se bifurca si ai impresia ca cea mai vizibila carare e ceva buna, dar nu e intotdeauna asa. Deci, cu ochii pe marcajele de pe copaci sau pietre ajung destul de greu la Garda seaca. Nu stiu cum au socotit ei o ora la urcare, eu am facut 1,5 ore la coborare fara sa socotesc si timpul pe care l-am pierdut ratacindu-ma, in total vreo 2 ore. 

Inca 4 km pana in centrul comunei, apoi pe sosea inca 2 km pana la camping si iata ca la ora 20 sosesc in camping rupta de oboseala si de foame. Dar a fost o zi spornica, cu multe poze si povesti de spus la focul de tabara. Numai ca focul de tabara e la vecini – o sa ma imprietenesc si cu ei. Asa se intampla cand esti singur in excursie, gasesti tovarasi peste tot, de nevoie. Si poate e mai bine asa. Am cunoscut atat de multi oameni pana acum si toti persoane de toata stima. Avem o tara frumoasa si ma bucur ca e locuita de astfel de oameni. Sa ne traiasca!