Batore, sărace
După un an de amânări am ajuns, în sfârşit, datorită entuziasmului Ralucăi şi la adăpostul pentru cai abandonaţi de la Tei Toboc despre care citisem pe net. Acolo am găsit oameni sufletişti, unii angajaţi, alţii voluntari care îngrijesc caii cu multă dragoste în ciuda tuturor dificultăţilor materiale cu care se confruntă. Trebuie să vii acolo, să vezi cu ochii tăi, să simţi, să atingi, să auzi poveştile cailor. Caii sunt animale foarte speciale, au un mod anume de a se conecta instantaneu la inima ta. Stai lângă ei câteva minute, îi mângâi şi ai senzaţia că le poţi întelege limbajul. Nu trebuie să întrebi, să ştii prea multe pentru ca să îţi dai seama că un anumit fel de fornăit înseamnă “mulţumesc”. Am ajuns cu mijloacele de transport în comun, cu o sacoşă de mere pe care caii le-au mâncat cu multă plăcere. Imediat ce dădeam să plec de lângă unul din ei ca să mă duc la următorul, mă chemau înapoi cu sunete foarte convingătoare şi îmi era perfect clar că mai vor mere dulci şi zemoase.