marți, 31 iulie 2012

Ghetarul Scarisoara


30 iulie 2012
Dupa o noua trezire matinala am inceput inca o tura in Apuseni. De data asta spre Pestera Poarta lui Ionele si Scarisoara. Dupa 4,5 km de mers pe jos am ajuns la Poarta lui Ionele la timp sa intru cu grupul si ghidul in pestera. 

 Pestera este langa firul apei, inconjurata de brazi. E foarte frumos aici.
Ghidul, un tip foarte amuzant ne-a condus prin pestera lunga de 131 m. Peste tot sunt pasarele de metal iar drumul ne era luminat de lanterna uriasa a ghidului. 
Ne spune ca numele i se trage de la un haiduc, Ionele, care isi petrecea verile in munti si iernile la pestera aceasta ca sa fie mai aproape de sat si sa isi poata procura hrana. Pestera are o deschidere impresionanta dar este saraca in stalactite si stalagmite. Doar cateva stalactite se vad atarnand de tavan. 
 

Pe tavan sunt si cativa lilieci, picaturi de apa picura din tavan iar ghidul ne spune cu umor – liliecii sunt sus si tocmai scuipa pe noi.
Pestera a fost descoperita in 1921 de Emil Racovita dar satenii o cunosteau si o foloseau de multa vreme ca sursa de apa, aici apa izvoraste din Izbucul Zgurasti si formeaza un lac interior. Deasupra satului se gaseste satul Mununa, spune ghidul si in sat nu era apa si lumea cobora pe langa stanci, 20 m diferenta de nivel pana la gura pesterii si lua apa. Pestera se continua in sus dar este inaccesibila vizitatorilor, pentru ca in partea a doua a pesterii traieste o specie rara de liliac. Doar cercetatorii au voie mai departe pe scara suspendata la care ma uit cu jind.
O imagine foarte frumoasa a pesterii in care se revarsa apa se poate vedea pe coperta revistei Lumea pesterilor, nr. 1 vol. 2 an 2005, fotografie realizata de Camelia Balutescu realizata la scoala de initiere in fotografia in subteran, Poarta lui Ionele cu apa

 
Vizitarea pesterii se sfarseste repede, cobor impreuna cu ceilalti turisti si ma alatur unei familii din Constanta care merge cu masina la Ghetarul de la Scarisoara, urmatoarea oprire pe harta de azi. Sunt 18 km pe drumul asfaltat asa ca socializez repede cu un aceasta familie care ma ia cu ei iar eu in schimb le povestesc despre pesterile pe care le-am explorat cu speologii de la SNS pana acum. La Scarisoara la intrare este o poarta electronica, accesul se face datorita codului de bare de la bilet. Dezavantajul este ca daca iesi sa iti mai aduci ceva haine nu mai poti intra la loc pentru ca sistemul nu permite folosirea aceluiasi bilet de doua ori. Scrie pe peretele de la intrare ca temperatura este intre -14 si +5 grade dar in medie de -2 grade, deci este nevoie de haine groase. Am vazut intrand si persoane cu bebelusi care nu erau foarte gros imbracati. 
 Coboram treptele de metal, insasi coborarea este interesanta pe scarile ce par nesfarsite. 



Avenul se vede spectaculos de sus, si inca si mai spectaculos daca privesti de jos in sus dupa ce ajungi la baza scarilor. Langa trepte este un morman de zapada. 

Ne intampina un aer glaciar. Ma desfat cu senzatia de rece intr-o zi calda de vara. La Bucuresti este inca cod galben de canicula.

 La Biserica gheata se desfasoara in toata splendoarea ei




Aici temperatura este de 1 grad la gura pesterii, sub zero grade la ghetar.

 Am incalcat putin regulile si am intrat inaintea grupului cu ghidul - accesul pe poarta functiona.  

Si asa am avut timp suficient sa fotografiez si sa filmez pe indelete minunile din ghetar. 

Nici dupa ce au plecat turistii si ghidul nu ma lasam dusa din paradisul de gheata. Am mai stat sa ma bucur de frig si de priveliste pana mi-au inghetat mainile si mi-am pus manusi. Aveam si nasul rece, ca iarna. 
Formatiunea de gheata este numita botul de rechin, eu zic ca e un bot de morsa. 

 
Fetita vecinilor mei de la camping imi zice ca ei i se pare ca pare sa fie Maica Domnului cu Pruncul. Acum si mie mi se pare ca e asa, depinde din ce unghi privesti.

 Au aparut si 3 cercetatori sa ia probe din gheata, unul dintre ei avea echipamentul speologic, inclusiv coarda pe care sa coboare in rezervatia mare. M-am bucurat ca i-am vazut la lucru. 
 In aven exista o flora sporadica


 Apoi a venit si celalalt grup de turisti si am iesit. Am intrat in vorba cu o localnica care vindea obiecte de lemn la masa pe drum, impreuna cu nepotica. Tusa Iulia mi-a povestit despre faptul ca tinerii nu mai invata mestesugurile, tot ce se produce este facut de batrani de 70-87 de ani. Au la vanzare tulnice, un fel de corn de suflat. Imi arata cum se sufla in ele, se pun la coltul gurii – daca incerci sa sufli in ele ca in trompeta, prin centrul gurii nu scot sunete. Imi spune ca tulnice se fac si la comanda si au 2,20 m si pot fi cantate melodii la ele. Numai tulnicele mari produc melodii, cele mici doar sunete separate. 
Ma opresc pentru o placinta cu afine 

 si apoi imi continui drumul prin padure pentru ca
 vad un indicator spre Arieseni, tusa Iulia imi explica ca daca merg prin padure in aproximativ o ora ajung in Garda seaca si de acolo in centrul comunei Garda. Imi convine, drumul e mult mai scurt asa, si a iesit si soarele asa ca prefer padurea, desi initial ma gandisem sa merg pe drumul de 9 km inapoi si sa fac fotografii. O iau asadar prin padure, dupa indicatorul triunghi rosu cu margine alba. La un moment dat pierd indicatorul, ies din padure pe deal, vad niste case, gasesc un localnic care isi aduna fanul si care imi arata unde este urmatorul marcaj asa ca regasesc drumul. 

De data asta sunt mai atenta la marcaje pentru ca sunt inselatoare cararile aici, se bifurca si ai impresia ca cea mai vizibila carare e ceva buna, dar nu e intotdeauna asa. Deci, cu ochii pe marcajele de pe copaci sau pietre ajung destul de greu la Garda seaca. Nu stiu cum au socotit ei o ora la urcare, eu am facut 1,5 ore la coborare fara sa socotesc si timpul pe care l-am pierdut ratacindu-ma, in total vreo 2 ore. 

Inca 4 km pana in centrul comunei, apoi pe sosea inca 2 km pana la camping si iata ca la ora 20 sosesc in camping rupta de oboseala si de foame. Dar a fost o zi spornica, cu multe poze si povesti de spus la focul de tabara. Numai ca focul de tabara e la vecini – o sa ma imprietenesc si cu ei. Asa se intampla cand esti singur in excursie, gasesti tovarasi peste tot, de nevoie. Si poate e mai bine asa. Am cunoscut atat de multi oameni pana acum si toti persoane de toata stima. Avem o tara frumoasa si ma bucur ca e locuita de astfel de oameni. Sa ne traiasca!

sâmbătă, 28 iulie 2012

Jurnal de calatorie - Cascada Varciorog

Vara asta am decis sa ies din zona de confort. Si am pornit intr-o calatorie de o luna prin Apuseni. Singura, cu rucsacul in spate, cazare la cort, mancare - ce gasesc pe drum.
Am aflat de pe internet si de la cunostinte despre Mama Uta, celebra in zona Garda-Arieseni pentru bucatele sale delicioase si datorita faptului ca aici este un camping bine amenajat si mai este si aproape de pesteri – aproximativ 12 km distanta pana la Ghetarul de Vartop si am ales sa imi petrec vacanta aici.

O decizie fericita, pentru ca aici am intalnit oameni cu o inima ca painea calda. Legendara mama Uta i-a intampinat pe toti clientii ca pe nepotii ei dragi, veniti in vizita. Ochii ii stralucesc de bunatate, e ca bunica din povesti, harnica, blanda si extraordinar de iubitoare. Ne saruta pe obraji si ne ureaza bun venit. In preajma dumneaei simti cum ti se umple inima de bucurie. Iar familia dansei, care intretine pensiunea si campingul se ridica la intaltimea bunatatii sale. Te simti binevenit din prima clipa, iti ofera toate facilitatile necesare ca sa te simti cat mai bine, pentru orice rugaminte pe care le-o adresezi iar ei se grabesc, prieteneste, sa ti-o indeplineasca. Te simti ca in familie, in vizita la bunici cu veri dragi. Ma asteptam la o primire calduroasa, pentru ca asa sunt oamenii de prin partea locului, dar oricat de mari mi-ar fi fost asteptarile, acestea mi-au fost depasite cu prisosinta.

Restaurantul imbina fericit elemente traditionale si moderne, pe perete troneaza mandru vasul de lemn pentru framantat paine, aici la masa am internet wireless.
De azi am incredere in viitorul turismului romanesc, daca vor fi mai multi ca mama Uta, Zorel fiul si Nuti nora, si extraordinarii lor angajati, cei care se ingrijesc cu multa daruire de bunastarea turistilor atunci turismul romanesc va inflori cu siguranta. Minunatele noastre gazde isi doresc doar ca noi sa fim cat mai fericiti si sa revenim si alta data. Si cum sa nu revii, in conditiile acestea?

Au fost si cateva mici aventuri pe care acum le privesc amuzata. In prima noapte nu mi-am asezat cortul bine si a curs apa de pe streasina direct pe cort. Pe la 2 dimineata am constatat ca aveam singurul cort din zona cu piscina. Tot bagajul meu plutea, inclusiv laptopul. Pana la urma totul s-a uscat si lucrurile au revenit la normal, inclusiv laptopul care acum navigheaza mai bine pe net pe ape mai putin tulburi.

In prima zi m-am imprietenit cu o familie din Mures, tare simpatica. Datorita lor am descoperit ca in raul Aries se poate pescui pastrav.
Nu e mare captura, dar e o bucurie pentru orice pescar, sa tina in mana un pastrav frumos. Exact ce mi-am dorit: sa fiu la munte si in apropiere sa fie un rau cu pastravi. Intreb repede ce au folosit ca momeala: cosasi imi zice mandrul pescar. Ei, vezi bine, nu trebuie momeala scumpa. Prizi un cosas in iarba, il pui in carlig, cu pricepere si noroc izbandesti!

Dimineata cand ma trezesc ma intampina peisajul de vis al brazilor invaluiti in negura ce se ridica in aerul rece al diminetii. Beau apa de izvor, respir aer curat, ma intind pe iarba… ce mi-as putea dori mai mult? Pastravi, desigur!
Am hotarat sa fac ture cat mai lungi, sa merg pe jos cat mai mult si sa fotografiez orice mi se pare demn de luat in obiectiv.
Imprejurimile sunt incantatoare, drumul, prin aerul racoros – o placere.
Am decis azi, 27 iulie sa merg cat ma tin picioarele apoi sa ma intorc. Nici nu banuiam ca voi avea asa o energie sa merg pe jos prin Garda, Arieseni si tot drumul pana la Cascada Varciorog, in total 12 km. Doar la intoarcere pentru ca iesise soarele am luat o ocazie cale de 2,5 km, restul i-am facut pe jos, carevasazica 21,5 km de la ora 9 dimineata la 17 seara. Abia pe ultimii doi km m-am simtit obosita si abia asteptam sa ajung la camping. Si ploua... de rupea pamantul spre marea mea incantare.

Si asa cum se obisnuieste la munte, dai binete fiecarul drumet intalnit in cale. Iar prin satele prin care treceam ma intampina de la poarta cate un batran sfatos: singura, fata tatii? Singura, ca asa pot sa merg oriunde vreau, cat vreau. Si baiat cu tine nu ai? Nu, ca l-am pierdut la Bucuresti. Bata-l norocul sa-l bata! Si nu ti-i greu singura? De ce sa fie? Si uite asa, se mira lumea cum de am plecat cu cortul singura in lume.

Am o stare de bine, de izbanda, de pace si impacare. Totul e perfect. Am gasit Raiul pe pamant.
Dupa ce am socializat pe drum cu oricine s-a oprit sa vorbeasca cu mine, am ajuns si la cascada dupa un traseu singuratic pe drumul forestier. Si cu o zi in urma spuneam: ei, nu sunt chiar atat de aventuroasa sa merg singura prin padure! Dar am facut-o si pe asta. Asa cum m-am asteptat, fara incidente neplacute. Doar din cand in cand tristete si parere de rau pentru copacii pe care ii intalneam taiati in cale. Moare padurea sub securi!
Trec masini incarcate cu busteni, ramasite ale prietenilor nostri vegetali pe care nu am invatat inca, ca specie si natie sa ii pretuim indeajuns. Sunt priviti doar ca sursa de venit, din pacate si nu ca binecuvantari ce sunt. Am traversat parauri pe busteni lati pusi intre maluri, am ajuns la cariera de piatra, am pasit cu grija peste pietre si in sfarsit am ajung la destinatie: cascada racoroasa, cu o cadere de apa de 15 mentri se desfasura in fata mea. Deosebit de pitoresc mi se pare si amanuntul ca minunata cascada izvoraste de sub Piatra Graitoare. Admir inca o data geniul romanilor care gasesc cele mai poetice denumiri pentru locurile magice ale plaiurilor noastre.
Ca trasi de o mana nevazuta toti norii au fost imprastiati si soarele s-a aratat in toata stralucirea lui de vara.
Am intrat in apa rece, m-am strecurat langa cascada si am lasat stropii reci sa imi alinte pielea. Ca prin farmec au inceput sa soseasca si alti turisti. Pe drum m-am intalnit doar cu doua familii care mergeau spre cascada, cand dintr-o data au inceput sa soseasca grupuri dupa grupuri de turisti: romani, germani, maghiari.
Un caine lup urias a venit cu familia s-a umana si s-a tolanit in apa cu o expresie plictisita pe botic. In sus de la cascada am gasit si gura de mina despre care am auzit pe unul dintre turisti vorbind.

De sus, cariera de piatra se vedea uriasa, iar cascada, minuscula.
La intoarcere ma opresc in Arieseni la biserica si ii multumesc Domnului pentru aceasta zi binecuvantata si pentru toate celelalte.



P.S. Pana in acest moment nu imi merge wireless-ul, are laptopul meu o setare nefericita careia nu ii dau de cap si  prin bunavointa unui angajat de la pensiune, Max, aceasta postare a fost posibila, de pe laptopul lui, sa ii dea Dumnezeu sanatate!