miercuri, 22 septembrie 2010

Speologi in actiune

Pentru ca am reusit din aprilie cu ocazia cursului foto in pestera sa devin membru al SNS am decis ca era o oportunitate si o datorie de onoare sa particip la Speleocamp 2010.


Si iata-ma, in septembrie pornind la drum din Bucuresti cu Laura in masina tatalui ei spre Casa de Piatra.
I-am regasit pe vechii prieteni, Ovi, Jojika, Luci, Mita, Simona si mi-am facut si unii noi, Laura, Lavinia, Cami, Carmen.
In B5 Ovi si cu Jojika au sapat, au spart pietre cu ciocanul si noi le-am scos afara din mana in mana. Am tras hei-rup banana cu pamant, am ras, am nadusit, am inghetat pe pamantul ud, a fost minunat!
Imagini complete si bine facute pe site la sns cu poze facute de toti participantii si cu o selectie reusita facuta de Luci.
http://www.snsro.ro/index.php?mact=Album,cntnt01,default,0&cntnt01albumid=58&cntnt01returnid=69
La cabana, seara se radea mai ceva ca la stand up comedy. Glume, farse, rasete dupa zgomotul care razbatea dincolo de geamuri nu ai fi zis ca sunt adulti obositi dupa o zi de munca. Asa se intampla cand iti place ceea ce faci!
Ne-am murdarit bine sapand in pestera,

am strans amintiri, poze si filme si am avut satisfactia ca am adus, fie si o modesta contributie la deschiderea unei noi pesteri.
Chiar daca nu am patruns in galerie din cauza ca mai era de sapat atunci cand am incheiat noi Speleocampul, am ramas cu amintiri de neuitat si cu dorinta de a reveni.
Deosebit de prietenoase au fost si animalele inalnite pe drum. Caii, ce pareau incantati sa participe la o sedinta foto, si periculosii caini de stana care au parasit turma si s-au jucat cu noi doua zile, de nu mai scapam de ei.
Am facut poze cu oi, cu vaci, caini, ciobani.
Cel mai bine m-am distrat cu catelul dezertor de la stana
http://www.snsro.ro/index.php?mact=Album,cntnt01,default,0&cntnt01albumid=58&cntnt01returnid=69



Am intrat in atmosfera locului

Caii grei, de tractiune pasteau linistiti pe pajiste. Le-am dat mere si biscuiti si au inceput sa se tina dupa noi. Au inceput sa se joace, sa intoarca capul intr-o parte si in alta, ca la o sedinta foto. Au fost admirabili si pufosi!




Catelul dezertor care a trecut in tabara noastra pentru doua zile. Avea ce face la noi! La turma... plictiseala, asa ca e mai bine la turisti, mai ales ca au ciocolata, biscuiti si pateu!

Oile se uitau curioase la noi, dar nu se apropiau prea mult. Asa ca am folosim zoom-ul la greu. Deh, oi!



Am fost si la cules de ciuperci, invatand sa le deosebim pe cele comestibile

de cele otravitoare.

De fapt, si cele otravitoare se pot manca, insa o singura data!
Sapaturile la Pestera cu nisip 2 au fost floare la ureche, mai ales ca nu am sapat eu, doar am directionat banana cu pamant. Jojika, neintrecutul sapator care apare in imaginile de la NASA ca o fiinta necunoscuta ce sfredeleste muntii a sapat.

La B5 a fost mai greu, drumul a scos sufletul din mine, urcus pe albia paraului printre bolovani,

apoi panta aproape verticala prin padure, mers lejer prin poiana cu mistreti - asta pentru ca mistretii plecasera

apoi peste vai si peste dealuri.

M-am simtit ca in poveste, si merse, si merse, peste 7 munti si 7 vai... Asa e cu bucurestenii sedentari.
Si nu am reusit sa slabesc, chiar daca nu am mancat din cauza unei hiperaciditati, am urcat, coborat, carat pietre si pamant, murdarit ca un miner.



La intoarcere am trecut pe langa un aven din Batrana adanc de 86 de metri.

Ce mi-ar fi placut sa cobor pe coarda in maruntaiele pamantului! Dar mai intai trebuie sa invat catararea pe coarda, folosirea blocatorilor, carabinei si cate si mai cate!
De-asta viata este frumoasa!

Pictura in intuneric

La sfarsitul lunii aprilie 2010 am facut prima data cunostinta cu membrii inimosi ai Societatii Nationale de Speologie. Ovidiu Guja (Ovi) este director al SNS iar prof. Iosif Viehman este presedinte.
M-am inscris la cursul de fotografie in pestera (http://www.snsro.ro/index.php?page=pictura2010) gandindu-ma ca o sa fie interesant. A fost fabulos! Imi placeau pesterile si inainte, acum m-am indragostit definitiv de misterioasa lume subterana imbracata in dantele de calcar.
Am intalnit aici oameni deosebiti, sufletisti, altruisti cu o inalta tinuta morala, oameni care te fac mandru sa fii roman. Asa ca ei sunt romanii adevarati! Pacat ca sunt putin cunoscuti.
Ovi si echipa lui cumpara pe cheltuiala lor echipament, instruiesc voluntari si cu mijloace putine dar cu multa vointa si viziune reusesc sa duca la capat o munca titanica: sa scoata la lumina prin fotografie taramul de vis al pesterii.
Punctul de pornire, cazarea si locul unde se tin proiectiile, se leaga prietenii si se deapana amintiri este catunul Casa de Piatra din comuna Arieseni, jud. Alba, mai sus de Ghetarul de la Scarisoara.
Am plecat din Bucuresti, am trecut prin Alba Iulia, Campeni, Abrud si am ajuns in Garda. De aici, mai erau 12 km pe drum forestier pana la Casa de Piatra. Peisajul este de basm, brazii se inalta maiestuosi iar casutele de lemn sunt risipite pe coline domoale.



Inarmati cu echipamentul necesar, casca, frontala, salopeta, cisme, manusi, trepied si aparat foto am patruns in lumea fascinanta a pesterilor la ceea ce avea sa fie editia din 2010 a scolii de fotografie in pestera "Pictura in intuneric".


Programul a fost plin, trezirea la 7-8 dimineata, mic dejun, curs teoretic,

drumul spre pesteri care uneori dura 1,5 ore, 3-4 ore in pestera pana ne inghetau picioarele, apoi drumul de intoarcere, mai usor pentru ca de data asta coboram pantele, masa apoi proiectii foto. Ne apuca de multe ori 1 dimineata. A fost de neuitat.
Pe pajistea din fata cabanei ne strangem dimineata si faceam poze, probe, invatam sa folosim corect aparatele de fotografiat.

Totusi, conditiile din pestera sunt foarte diferite de cele de afara. Intuneric, frig, umiditate, uneori trebuie sa te strecori prin spatii foarte mici inainte sa ajungi in salile inalte sapate de apa in calcar.
Si nu poti face singur fotografiile. Ai nevoie de lumina de la reflectoare sau blitz-uri, astfel incat lumina sa cada optim pe subiect. Ai nevoie de personaje in poza, altfel privitorul nu isi da seama cat de inalta poate fi o coloana daca nu are termen de comparatie. Si asa, cu lumini, personaje si regie trece timpul si constati ca ai facut doar 7-8 poze din care doar 2-3 sunt reusite, adica sunt fotografii...
Poza nereusita, facuta la blitz-ul aparatului, se vad si aburii care ies din gura fotografului. La picioarele mele este o prapastie. Privesc fascinanta in haul negru.

Am vizitat si fotografia in 3 pesteri: Ghetarul de la Vartop, Huda Orbului si Coiba Mare, fiecare cu gradul sau de dificultate.
In Coiba Mare a fost fascinant,ne-am tarat prin tuneluri inguste, in primul incapeam pe coate si genunchi, in al doilea m-am tarat pe burta. Si cand am ajuns in sala... a meritat fiecare clipa. Tavanul inalt, de catedrala, peretii cu formatiuni calcaroase rare denumite piele de leopard... si prapastia de 16 m adancime la picioarele noastre, iar noi calcam pe un teren ud argilos pe care alunecam ca pe gheata!
Pentru Huda Orbului am a coborat o panta dificila, am mers cu greu prin zapada care imi trecea de genunchi si am pasit cu grija pe pietre si lemne aduse de viitura care trecuse, din fericire de mult.


La intoarcere, eram epuizati...

... dar nu intr-atat incat sa uitam sa apasam pe declansator ca sa imortalizam natura splendida care ne-a intampinat.



Ghetarul de la Vartop, la iesirea din pestera

Turturi de gheata care se mentin pana in luna iulie. Inainte de aparitia frigiderelor in gospodarii satenii isi pastrau alimentele la rece in ghetar.

Huda Orbului se umple cu apa pana sus cand vine viitura

Bolovanii si lemnele aduse de apa fac accesul dificil. Mare grija unde pui piciorul!

Fotografie facuta cu reflectoarele, dupa regulile artei

Si cat de nefericit arata cu blitul incorporat al aparatului. Poza nu are relief.

Cele mai bune fotografii pot fi vizualizate pe site-ul SNS: http://www.snsro.ro/index.php?mact=Album,cntnt01,default,0&cntnt01albumid=54&cntnt01returnid=69
La cabana Lucian ne-a oferit si lectii de folosire a echipamentului de catarare

Nu a lipsit nici joaca. In colti sa ne taiem sau in tranta dreapta sa ne luptam?

Pornim la o plimbare spre poiana cu branduse. Aici iarna se da greu batuta. Dar nici primavara nu cedeaza teren si cu delicatete ia in stapanire pamantul.

Poiana cu branduse. Cu 2 saptamani in urma valea era albastra de la branduse, ne zice Ovi. Jojiko, pasionatul speolog se lasa furat de vraja delicatelor flori.


Ne intiparim in suflet icoana muntilor sa ne fie mangaiere in zilele cenusii si promitem sa revenim...